Tibetanii construiesc temple prin forţa sunetului
Mănăstirile tibetane ridicate pe stânci înalte, la care se poate ajunge numai pe cărări abrupte, constituie un mister pentru inginerii constructori occidentali. Cum au putut fi transportate şi ridicate blocurile mari de piatră în aceste locuri greu accesibile? Există totuşi o metodă cunoscută doar de unii călugări tibetani care folosesc pentru transportul pietrelor forţa… sunetului.Prezentăm în continuare construirea unei asemenea mănăstiri, descrisă de Henri Kjellson, inginer suedez specializat în aeronautică, care a luat legătura cu un călugăr tibetan, păstrător al acestui secret.
Locul propus era o stâncă înaltă de peste 100 m. La 250 m de baza ei, pe un mic platou, fuseseră aduse, cu ajutorul animalelor, blocurile mari de piatră de formă cubică. În centrul platoului se afla „suprafaţa de lansare”: o micuţă platformă de piatră, în formă de farfurie, cu diametrul de 1 m şi adâncă de aproximativ 15 cm. La 63 m în spatele acestui loc sunt plasaţi pe circumferinţa unui cerc cu centrul în platforma de piatră, 19 „muzicieni”, alcătuind un sector circular, fiind separaţi între ei prin intervale corespunzătoare unui unghi de 5 grade. Ei constituie astfel „un perete muzical” cu o lungime de un sfert de cerc. La 12 m în spatele acestora şi paralel cu ei, se află un grup de 190 de călugări, astfel încât în spatele fiecărui „muzician” din primul rând se află 10 călugări, în linie, ca razele unui cerc. Poziţia „platformei de lansare” şi a celor două grupe de muzicieni au fost determinate foarte exact cu ajutorul unei corzi de piele cu noduri echidistante.
Instrumentele celor din prima grupă sunt tobe şi trompete de dimensiuni mari. Şeful „orchestrei”, călugărul arhitect al viitoarei mănăstiri dă semnalul de începere, iar ritmul este imprimat de o tobă imensă, de 150 kg, aşezată pe suporţi de lemn. Trompetele sună de două ori pe minut, fiind îndreptate către locul unde trebuie pus blocul de piatră. Urmează apoi patru minute de zgomote teribile – tobe şi trompete împreună, într-un ritm cunoscut numai de călugări. Brusc, ca prin minune, blocul care trebuie transportat părăseşte „platforma de lansare” şi… zboară până în locul unde trebuie aşezat. Urmează o scurtă pauză pentru odihnă, după care un alt bloc este aşezat pe platformă şi îşi ia zborul. Randamentul acestei metode este de 5-6 blocuri pe oră. Aici este schiţa originală a inginerului Henri Kjellson:
Locul propus era o stâncă înaltă de peste 100 m. La 250 m de baza ei, pe un mic platou, fuseseră aduse, cu ajutorul animalelor, blocurile mari de piatră de formă cubică. În centrul platoului se afla „suprafaţa de lansare”: o micuţă platformă de piatră, în formă de farfurie, cu diametrul de 1 m şi adâncă de aproximativ 15 cm. La 63 m în spatele acestui loc sunt plasaţi pe circumferinţa unui cerc cu centrul în platforma de piatră, 19 „muzicieni”, alcătuind un sector circular, fiind separaţi între ei prin intervale corespunzătoare unui unghi de 5 grade. Ei constituie astfel „un perete muzical” cu o lungime de un sfert de cerc. La 12 m în spatele acestora şi paralel cu ei, se află un grup de 190 de călugări, astfel încât în spatele fiecărui „muzician” din primul rând se află 10 călugări, în linie, ca razele unui cerc. Poziţia „platformei de lansare” şi a celor două grupe de muzicieni au fost determinate foarte exact cu ajutorul unei corzi de piele cu noduri echidistante.
Instrumentele celor din prima grupă sunt tobe şi trompete de dimensiuni mari. Şeful „orchestrei”, călugărul arhitect al viitoarei mănăstiri dă semnalul de începere, iar ritmul este imprimat de o tobă imensă, de 150 kg, aşezată pe suporţi de lemn. Trompetele sună de două ori pe minut, fiind îndreptate către locul unde trebuie pus blocul de piatră. Urmează apoi patru minute de zgomote teribile – tobe şi trompete împreună, într-un ritm cunoscut numai de călugări. Brusc, ca prin minune, blocul care trebuie transportat părăseşte „platforma de lansare” şi… zboară până în locul unde trebuie aşezat. Urmează o scurtă pauză pentru odihnă, după care un alt bloc este aşezat pe platformă şi îşi ia zborul. Randamentul acestei metode este de 5-6 blocuri pe oră. Aici este schiţa originală a inginerului Henri Kjellson:
Oamenii de ştiinţă nu pot explica acest fenomen, deşi se cunosc astăzi utilizări ale sunetului în alte scopuri decât cel muzical. Inventatorul francez Vladimir Gavreau a făcut experienţe care dovedeau forţa mecanică a utrasunetelor, cu ajutorul unui pistolet acustic capabil să emită o radiaţie acustică coerentă (corespondentul laserului în domeniul auditiv), iar în ştiinţă se cunoaşte faptul că o rază perfect concentrată şi subtilă (care nu este percepută de urechea umană), de energie sonoră, poate distruge un perete de cărămidă gros de 30 cm, situat la 500 m depărtare. Dar cu toate acestea nu s-a găsit o explicaţie ştiinţifică a acestui misterios procedeu tibetan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu