Sunt eu, in micimea mea,
închisă in carnal,
intr-un spatiu extra-universal,
corset de oase ce m-apasă
pe tample panzele-mi țese.
O existență efemeră a cărei precizie
este nedeterminată,
nici de vânt, nici de timp,
nici de cuvant și nici de alții.
Din rărunchiul ființei mele
încerc să respir mai presus de stomac,
să mă desfac din sira spinării și
să mă cuprind întreg.
În puls răsună șoapte de încurajare,
răsună vocile nemuritorilor strămoși,
vuiesc precum izvoarele vieții nesecate pe cale.
ghiarele ce mă cuprind, neputințe îmi vestesc,
săbiile le înclin și în zbor m-avânt să cresc.
Provocări zidite-n pereții conștiințelor,
oameni care-mi plâng de milă și mă văd
mai tristă decât sunt.
cei care nu-mi dau nici măcar o sansă..
care cred că lupta a fost pierdută.
Oameni care vin din lumi stricate,
trimiși de întuneric să mi se arate,
oameni dragi ce au ales sângele cald în locul căutării grele.
Care vin să mă cerceteze cât încă semnele-mi vitale mă poartă în lumină..
vin să fure, vin să mă deșire..
cu unghii lungi mi-au despicat câmpurile și zidurile..
pereții i-au manjit cu negura deznădăjduirii lor..
m-au golit și au rânjit ..crezînd că au primit ceva.
rânjetul cerea cunoașterea.
„Amintește-ți”, spunea el, un biet demon stingher.
Îmi zicea să nu ajut, căci toți s-ar vinde-ntr-un minut.
M-a mâhnit și m-a constrâns să ies din luptă..
ca să fim mereu prieteni.
Dacă demonul ar sti că eu doar l-am păcălit..
din amăgitoarea plasa in camp de flori am și sărit.
oamenii voi ajuta, spre a se-mplini menirea.
adevărul va răsuna, pentru a se trezi omenirea.
viata se va activa și
întunericul va fi acoperit
de lumina încă nepătrunsă și
încă neatinsă.
Jocul eu l-am repornit,
pe alte căi, cu alte cărți, vindecarea aducând și
iubire activând, chiar și-acolo unde voi,
mizere instrumente ale șarpelui..
credeți că mă puteți înlănțui.
voi mă faceți să cred că am pierdut,
eu vă las să credeți că ați învins.
Mă trântesc cu fața în pământ
și renasc etern. neofilit.
Acum am înteles misterul,
misterul întunericului...
îmi zice adevărul, dar doar pe jumătate.
Prietenii fug, se dau de-o parte,
alții își croiesc drum în noapte.
fiecare e departe, cu alte planuri divine în spate.
Eu sunt doar cu dumnezeu, restul încă se prefac
că-mi cunosc cuvântul, rostul..alții mint că-l înteleg,
restul vor doar sa-l culeagă din crengile mele slăbite
de iernile grele.
Restul îmi rânjesc în față, când slăbesc ei îmi zâmbesc,
zâmbet dulce ce le trădează lipsa de încredere
în inima mea trează.
Zic că vrem același lucru, pace, iubire, lumină,
precum în Ceruri așa si pe Pământ.
Zic că vor să fie Soare, agățați în subterane..
vor să-mi urmeze calea si, uneori chiar o urmează,
și când drumul îmi îngreunează pasul, sau râpele m-au slăbit și
din mers mă opresc, ei pe loc se risipesc..după alții mai isteți.
mă trezesc pustie-n munți,
cu 2 câini și o albină,
mă trezesc cu dumnezeu,
splălând rănile sufletului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu