PREZENȚA IUBIRII: Zânele – preotese ale Maicii Domnului

Zânele – preotese ale Maicii Domnului

Zânele sunt semidivinităţi reprezentate ca fături mitice tinere sau bătrâne, care de cele mai multe ori, sunt puse sub conducerea Zânei Zânelor sau a Sânzienei. Ele sunt închipuite de popor în mod obişnuit în două ipostaze: zâne bune şi zâne rele. De altfel, Dicţionarul explicativ al limbii române ne spune: „zână= personaj feminin fantastic din basme, închipuit ca o femeie frumoasă şi de obicei foarte bună, cu puteri supranaturale şi cu darul nemuririi”. În tradiţiile despre zâne ale poporului român predomină zânele bune văzute ca fecioare zvelte, frumoase, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi dispunând întotdeauna de soluţii pentru impasurile în care se află eroul pornit pe drumul iniţiatic căci, despre un astfel de drum este vorba în toate basmele legate de zâne. Acest fapt le atribuie un caracter de preotese care prezidau cultul iniţiatic al unei divinităţi feminine.

Primul care face referire la etimologia cuvântului zână este Dimitrie Cantemir care presupune ca origine a numelui acestor personaje mitologice numele Dianei romane, remarcă realuată şi implementată de M. Eliade, care consideră că sub numele Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă naţională dacă.

În tradiţia românească zânele sunt socotite a se naşte din flori. Ne vom lămuri imediat despre ce este vorba pentru că în mitologia pelasgo-dacă supranumele Zeiţei Mame, Maris sau Marian însemna chiar floare ( de măr). Mai mult, Mama Zeilor este identică cu Artemis/Diana din religia greco-romană, iar Diana ca ipostază mai tânără a Zeiţei Mame a fost născută din flori, sub numele de Zâna Zânelor, Irodiada (patronim semicreştininat) ea fiind tocmai Crăiasa Zânelor.

Chiar dacă în general zânele sunt binevoitoare, răbdarea lor are limite devenind urâcioase şi rele atunci când este încălcat un anumit tabu strict impus de ele, cum ar fi încălcarea teritoriului pe care-l au în stăpânire, motiv pentru care aplică pedepse, între cele mai fregvente fiind orbirea. Curios este faptul că Diana Regina, sub aspectul ei zeiţă a nopţii şi a lumii subterane, patronă a farmecelor cunoscută şi cu epitetul de „cea care leagă”, pare a fi o divinitate iniţiatică iar în mediile iniţiatice, omul obişnuit, necunoscător al tainelor lumii, este socotit orb. De fapt în mediile iniţiatice creştine, de data aceasta, trezirea spirituală dobândită la capătul iniţierii este exprimată foarte plastic : „ochii i s-au deschis şi a văzut că…”

Să privim acum puţin la cele mai cunoscute dintre zâne: ielele. Independent de etimologiile uneori fanteziste ale mitologilor români , trebuie observat că numele lor este în fapt, un pronume personal feminin la persoana a treia: „ele”, fapt dovedit şi de denumirea lor olteneasca Dânsele care are acelaşi sens. În unele locuri, Ielele apar şi cu numele de Irodiţe iar conducătoarea lor este Irodia/ Irodiada, identificată cu Artemis Basileia şi Diana Regina, una si aceeaşi divinitate cu Marea Mamă a zeilor. De cele mai multe ori Ielele apar dănţuind fie goale, fie îmbracate în voaluri străvezii şi uneori chiar în veşmânt de zale. Acest veşmânt de zale şi horele pe care le întind la lumina lunii aduc ielele foarte aproape de imaginea amazoanelor, care adorau pe Diana/ Artemis şi îşi aveau sălaşurile dincolo de Dunăre în Dacia, fiind socotite a fi ori virgine, ori având foarte rar relaţii cu băraţii, după o seamă de autori antici.

Uneori ielele apar în numar de trei ceea ce le aduce foarte aproape de ursitoare, zânele ce la naştere sunt chemate pentru a stabili soarta viitoare a copilului.

Ori aceste ursitoare par a-şi trage numele atât din Ursa Mare, cele şapte stele ale Popului Getic, care înconjoară la rândul lor capul Maicii Domnului în tradiţia creştină, cât şi din numele zeiţei ursoaice Artemis.

Alte denumiri sub care sunt cunoscute zânele sunt: Drăgaice, Irodiţe, Şoimane, Sânziene, Măiastre, Frumoase, Rusălci sau Rusalii, Vântoase. Toate par a fi semidivinităţi binevoitoare dar care atunci când li se încalcă tabu-urile devin agresive şi pedepsesc pe curajoşi, devenind zâne rele şi pocind intruşii.

Dacă până acum am vorbit despre planul mitologic făcând legătura între Marea Zeiţă şi preotesele sale divinizate, acum vom trece în planul istoric pentru a arăta că într-adevăr aceste preotese au existat.

Bunăuoară, ştim că zânele erau fete tinere şi frumoase, fecioare de cele mai multe ori. Herodot ne spune că pelasgii/ hiperboreii aveau obiceiul de atrimite la Delos, unde alături de sanctuarul lui Apollo se afla si un sanctuar al Mamei Mari, virgine care duceau ofrande şi rămâneau acolo sa slujească la templu. Cunoaştem chiar şi numele lor: Hyperoche şi Laodiceea iar celelate două Arge şi Opis.

O altă mărturie legată de o preoteasă a Mamei Mari este legată de Sibilla Erythree sau dacică, cunoscută în legendele româneşti şi sub numele de Roşiana sau Roşioara (acelaşi cu unul dintre epitetele lui Artemis/ Diana), ce-şi avea reşedinţa în Munţii Apuseni, şi care prin calităţile sale profetice, se integrează cultului Mamei Mari considerată prima profetitoare, dar şi numelui pe care acesta îl poartă, Cybelle, nume care după părerea lui Densuşianu ar însemna chiar profetesă. Acest caracter profetic al Sibilei o apropie, în aceeaşi măsură, şi de ursitoarele româneşti, profetese care urz(s)esc /profetizează viitoarea viaţă a noului născut.

Deşi dovezile sunt puţine, noi credem că sunt edificatoare întrucât fiecare denumire a zânelor, indiferent care ar fi aceasta (cu unele mici excepţii cărora noi nu le-am putut decoperi corespondentul în faţetele zeiţei) este identică cu una sau alta dintre epitetele şi încheierile mitologice asupra marii zeiţe a Daciei, care îşi avea patria de origine la nordul Istrului, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor. Drăgaicele sunt supuse Drăgaicei, perechea feminină a Dragobetelui, Sânzienele sunt supuse Sânzienei / Iana Sânziana, perechea feminină a lui Ianus, Măiastrele, numite aşa pentru că sunt năzdrăvane şi capabile să zboare, sunt supuse Păsării Măiastre/ Vulturului bicefal ce-l reprezenta pe Zamolxe în dublă ipostază femină si masculină, Vântoasele sau Fiicele Vântului, patronate de o presupusă divinitate feminină Eolia, paredra lui Eol, zeul vânturilor pe care mitologia greacă, îl descrie ca avându-şi sălaşul la Dunăre. Am spus toate acestea pentru că Suidas ne spune despre o anumită zeiţă ce purta numele de Zamolxe iar după cum Zamolxe era cunoscut în mai multe ipostaze de la care au derivat numele preluate de greci şi romani, tot aşa şi marea zeiţă, al doilea Zamolxe, avea mai multe epitete, identice cu cele ale lui Zamolxe, dar trecute la genul femin.