Existăm vremelnic prin ceea ce luăm din jur și trăim veșnic, prin ceea ce dăruim.
Desăvârșirea omului este idealul cel mai greu de atins și oricine afirmă că a cuprins vreodată infinitul, cu siguranță a obosit să mai fie umilă parte din veșnicie și foc etern viu în transformare pe planeta Pământ.
Vastitatea poate fi simțită, nu și cucerită.
Desăvârșirea naște perfecțiunea, renaște rațiunea și împlinește menirea.
În creștinism este adesea numită „mântuire”, în alte centre spirituală este descrisă ca atingerea „maximului” potențial, adică îndeplinirea misiunii de devenire a ceea ce este sa fie ceea ce este, și intrarea conștiinței în Nirvana.
Personal, simt neputință și curaj prostesc doar încercând sa va vorbesc despre acest aspect, pentru care, desigur, am fost creați și binecuvântați spre a-l săvârși. Căci, tradus mot-a-mot, desăvârșirea semnifică ceva ce trebuie înfăptuit,
ceva de săvârșit.
Probabil pentru a putea cuprinde o fărâmă din sensul și înțelegerea desăvârșirii, trebuie ca inițial să știu să cunosc și să recunosc absolut toate formele slăbiciunilor și a urmărilor lor, să observ și să conștientizez cauzele și efectele deznădăjduirii. Da, pentru că deznădejdea pare a fi un combatant serios pe calea desăvârșirii.
Desăvârșirea înseamnă să te împlinești pe sine întru Dumnezeu. Adică să permiți divinității să fie ohm, în loc sa te pretinzi a fi deja una cu divinitatea, limitând astfel potențialul co-creator și manifestarea Unicului în plan universal.
Desăvârșirea este o taină ce se petrece în taină și doar în voia Desăvârșitului, prin voința omului și din grația Infinitului. Căci doar Infinitul poate spune că a întâlnit Desăvârșirea pe a Sa cale fără de sfârșit.
Pentru ca cineva să se desăvârșească pe sine nu are nevoie de educație primită din exterior de la alții, meniți și ei desăvârșirii și aflați în plan de explorare și cunoaștere spre a o atinge cândva.
Raportându-ne la neștiutul și necuprinsul conținut universal, desăvârșirea este mult prea sfântă și tainică în esența și rolul ei pentru a putea fi, vreodată, hotărâtă ori influențată ori cumpărată sau împrumutată în vreun fel sau altul de către un biet pământean.
Desăvârșirea este spulberătoare și fascinantă tocmai prin faptul că aceasta este dincolo de tot ceea ce credem că suntem și că știm. Desăvârșirea nu poate fi raportată la nimic profan. Ea se descoperă în sine, prin eforturi și strigăte interioare întreținute de jertfa de sine și devotament, însă nu deodată, ci se relevă gradat, treptat, la nivelul de înțelegere atins la un moment dat.
De aceea desăvârșirea nu cunoaște timp ori spațiu, grade ori niveluri, ci este liberă de acestea și de tot ce este lipsit de ea.
Unii consideră desăvârșirea ca nivelul la care ajungi să cunoști și să înțelegi tot ceea ce există, alții o înțeleg ca fiind nivelul la care ajungi să iubești și să sfințești tot ceea ce există și orice poate fi. Și oricum ar fi, desăvârșirea se poate traduce ori explica mai bine numai prin intima experiență de explorare interioară, de adorare a Creatorului, de contemplare a Izvorului vieții.
Așadar, încotro înaintăm în adâncul ființei noastre?
Care sunt valorile și lucrurile pe care ne dorim să le cunoaștem și să le înțelegem mai bine?
A te cunoaște pe tine pare a fi o cale prietenă cu desăvârșirea, însă a încerca să-ți cunoști Creatorul este, întru Adevăr, Cheia care deschide ușile întâlnite pe cale.
Este greu, dacă nu imposibil, a cunoaște vreodată ceea ce este desăvârșit, de necuprins și de neatins firii umane.
Este dureros și uneori de neacceptat Adevărul cel plin și dătător de viață și sprijin pe Cale.
Este cert că planul desăvârșirii este prestabilit și bine-cunoscut de Creator, ca fiind încredințat încă de la primordiala creație, creației Sale.
Desigur, din desăvârșire ca însușire atribuită Unicului, a izvorât și s-a transmis acest ideal către creațiile Lui, izvorâte și divizate din inima Sa-Sursa, și menite a se întoarce și a se reîntregi în Sursă, a se împlini întru Dumnezeu.
Așadar, veșnic pulsam, traiectorii pe cerul inimii universale, infinit înotăm în oceanul intergalactic, și mereu contemplăm ceea ce nu poate fi tradus în cuvinte, ci doar simțit și trăit în stările sfinte.
Totul, spre a găsi o cale de întoarcere în Absolut.
și ca să închei creștinește aceste idei...
Condacul al 10-lea din Acatistul Sf. Arhanghel Rafail:
Iubirea se trece prin foc, dar rămâne nemistuită; în trup se pogoară, dar în înalt veşniceşte; pe Cruce se spânzură, dar stă morţii biruitoare. Iar noi chipul lui Dumnezeu în cugetul inimii purtându-L, asemănarea cu El în iubire ne-o lucrăm. De aceea, Celui ce este Iubire şi după Care toate se cer, ne cerem şi noi, în suflet şi-n trup deopotrivă, cu îngerii şi cu sfinţii duhovniceşte cântând: Aliluia!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, mântuiește-ne pe noi!
