Asia : “casa cu daci”

Asia : “casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin

De geto-daci pământu-i plin,

De la Vistula-n Grekia,

Este scumpa mea Dakia.

Mulţi au fost, puţini mai sunt,

Căci destinul lor e crunt.

Au venit năvălitori-

Ca şi hoardele de ciori.

Peste daci s-au aşezat,

Pâinea toată le-a mâncat.

Aurul lor l-au luat,

Iar naţia le-a furat.

Urmaşii geţilor de azi,

Noi românii, nişte brazi,

Ne împuţinăm mereu ,

Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-inumeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2),Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erauPhrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cucămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poemeindiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este„descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţipelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători aiputernicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cuspeculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prinexistenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cubaluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX înIndia, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

SURSA:http://quadratus.wordpress.com/2008/09/02/asia-casa-cu-daci/

Zânele – preotese ale Maicii Domnului

Zânele – preotese ale Maicii Domnului

Zânele sunt semidivinităţi  reprezentate ca fături mitice tinere sau bătrâne, care de cele mai multe ori, sunt puse sub conducerea Zânei Zânelor sau a Sânzienei. Ele sunt închipuite de popor  în mod obişnuit în două ipostaze: zâne bune şi zâne rele. De altfel, Dicţionarul explicativ al limbii române ne spune:  „zână= personaj feminin fantastic din basme, închipuit ca o femeie frumoasă şi de obicei foarte bună, cu puteri supranaturale şi cu darul nemuririi”. În tradiţiile despre zâne ale poporului român predomină zânele bune văzute ca fecioare zvelte, frumoase, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi dispunând întotdeauna de soluţii pentru impasurile în care se află eroul pornit pe drumul iniţiatic căci, despre un astfel de drum este vorba în toate basmele legate de zâne. Acest fapt le atribuie  un caracter de preotese care prezidau cultul iniţiatic al unei divinităţi feminine.

 Primul care face referire la etimologia cuvântului zână este Dimitrie Cantemir care presupune ca origine a numelui acestor personaje mitologice numele Dianei romane, remarcă realuată şi implementată  de M. Eliade, care consideră că sub numele Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă naţională dacă.

 În tradiţia românească zânele sunt socotite a se naşte din flori. Ne vom lămuri imediat despre ce este vorba pentru că în mitologia pelasgo-dacă supranumele Zeiţei Mame, Maris sau Marian însemna chiar floare ( de măr). Mai mult,  Mama  Zeilor  este identică cu Artemis/Diana din religia greco-romană, iar Diana ca ipostază mai tânără a Zeiţei Mame  a fost născută din flori, sub numele de Zâna Zânelor, Irodiada (patronim semicreştininat) ea fiind tocmai Crăiasa Zânelor.

 Chiar dacă în general zânele sunt binevoitoare, răbdarea lor are limite devenind urâcioase şi rele atunci când este încălcat un anumit tabu strict impus de ele, cum ar fi încălcarea teritoriului pe care-l au în stăpânire, motiv pentru care aplică pedepse, între cele mai fregvente fiind orbirea. Curios este faptul că Diana Regina, sub aspectul ei zeiţă a nopţii şi a lumii subterane, patronă a farmecelor cunoscută şi cu epitetul de „cea care leagă”, pare a fi o divinitate iniţiatică iar în mediile iniţiatice, omul obişnuit, necunoscător al tainelor  lumii, este socotit orb. De fapt în mediile iniţiatice creştine, de data aceasta, trezirea spirituală dobândită la capătul iniţierii este exprimată  foarte plastic : „ochii i s-au deschis şi a văzut că…”

 Să privim acum puţin la cele mai cunoscute dintre zâne: ielele. Independent de etimologiile uneori fanteziste ale mitologilor români , trebuie observat că numele lor este în fapt, un pronume personal feminin la persoana a treia: „ele”, fapt dovedit  şi de denumirea lor olteneasca Dânsele care are acelaşi sens. În unele locuri,  Ielele apar şi cu numele de Irodiţe iar conducătoarea lor este Irodia/ Irodiada, identificată cu Artemis Basileia şi Diana Regina, una si aceeaşi divinitate cu Marea Mamă a zeilor. De cele mai multe ori  Ielele apar  dănţuind fie goale, fie îmbracate în voaluri străvezii  şi uneori  chiar în veşmânt de zale. Acest veşmânt de zale şi horele pe care le întind la lumina lunii aduc ielele foarte aproape de imaginea amazoanelor, care adorau pe Diana/ Artemis şi îşi aveau sălaşurile dincolo de Dunăre în Dacia, fiind socotite a fi ori virgine, ori având foarte rar relaţii cu băraţii, după o seamă de autori antici.

Uneori ielele apar în numar de trei ceea ce le aduce foarte aproape de ursitoare, zânele ce la naştere sunt chemate pentru a stabili soarta viitoare a copilului.

Ori aceste ursitoare par a-şi trage numele atât din Ursa Mare, cele şapte stele ale Popului Getic, care înconjoară la rândul lor capul Maicii Domnului în tradiţia creştină, cât şi din numele zeiţei ursoaice Artemis.

Alte denumiri sub care sunt cunoscute zânele sunt: Drăgaice, Irodiţe, Şoimane, Sânziene, Măiastre, Frumoase, Rusălci sau Rusalii, Vântoase. Toate par a fi semidivinităţi binevoitoare  dar care atunci când li se  încalcă tabu-urile devin agresive şi pedepsesc pe curajoşi, devenind zâne rele şi pocind intruşii.

Dacă până acum am vorbit despre planul mitologic făcând legătura între Marea Zeiţă  şi preotesele sale divinizate, acum  vom trece în planul istoric  pentru a arăta  că într-adevăr aceste preotese au existat.

Bunăuoară, ştim că zânele erau fete tinere şi frumoase, fecioare de cele mai multe ori. Herodot ne spune că pelasgii/ hiperboreii aveau obiceiul de atrimite la Delos, unde alături de sanctuarul lui Apollo se afla si un sanctuar al Mamei Mari, virgine care duceau ofrande şi rămâneau acolo sa slujească la templu. Cunoaştem chiar şi numele lor: Hyperoche şi Laodiceea iar celelate două Arge şi Opis.

 O altă mărturie legată de o preoteasă a Mamei Mari  este  legată de Sibilla Erythree sau dacică, cunoscută în legendele româneşti şi sub numele de Roşiana sau Roşioara (acelaşi cu unul dintre epitetele lui Artemis/ Diana), ce-şi avea reşedinţa în Munţii Apuseni, şi care prin  calităţile sale profetice, se integrează cultului Mamei Mari considerată prima profetitoare, dar şi numelui pe care acesta îl poartă, Cybelle, nume care după părerea lui Densuşianu  ar însemna chiar profetesă.  Acest caracter profetic al Sibilei o apropie, în aceeaşi măsură, şi de ursitoarele româneşti, profetese care  urz(s)esc /profetizează  viitoarea viaţă a noului născut.

 Deşi dovezile sunt puţine, noi credem că sunt edificatoare întrucât fiecare  denumire a zânelor, indiferent care ar fi aceasta (cu unele mici excepţii  cărora noi nu le-am putut decoperi corespondentul în faţetele  zeiţei) este identică cu una sau alta dintre epitetele şi încheierile mitologice asupra marii zeiţe  a Daciei, care îşi avea patria de origine la nordul Istrului, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor. Drăgaicele sunt supuse Drăgaicei, perechea feminină a Dragobetelui, Sânzienele sunt supuse Sânzienei / Iana Sânziana, perechea feminină a lui Ianus, Măiastrele, numite aşa pentru că sunt năzdrăvane şi capabile să zboare, sunt supuse Păsării Măiastre/ Vulturului bicefal ce-l reprezenta pe Zamolxe în dublă ipostază femină si masculină, Vântoasele sau Fiicele Vântului,  patronate de o presupusă divinitate feminină Eolia, paredra lui Eol, zeul vânturilor  pe care mitologia greacă, îl descrie ca avându-şi sălaşul la Dunăre. Am spus toate acestea pentru  că Suidas ne spune despre o anumită zeiţă ce purta numele de Zamolxe iar după cum Zamolxe era cunoscut în mai multe ipostaze de la care au derivat numele  preluate de greci şi romani, tot aşa şi marea zeiţă, al doilea Zamolxe, avea mai multe epitete, identice cu cele ale lui Zamolxe, dar trecute  la genul femin.

Invocaţie către pământul mamă

zamolxe

Bibliografie

M. Eliade , De la Zamolxe la Gingis-Han. Ed Ştiintifică şi Enciclopedică

A. Bucurescu, Dacia Magică, Ed Arhetip

Carlo Ginzburg, Istorie Nocturnă. O interpretare a Sabatului, Ed Polirom

Herodot, Istorii, Ed Ştiintifică

N. Densuşianu, Dacia Preistorică. Ed Arhetip

sursa:  http://quadratus.wordpress.com/tag/artemis/

sursa: 

REculegere.

Rămășitele unei sfere super-strălucitoare
Sunt eu, in micimea mea,
închisă in carnal,
intr-un spatiu extra-universal,
corset de oase ce m-apasă
pe tample panzele-mi țese.
O existență efemeră a cărei precizie
este nedeterminată,
nici de vânt, nici de timp,
nici de cuvant și nici de alții.
Din rărunchiul ființei mele
încerc să respir mai presus de stomac,
să mă desfac din sira spinării și
să mă cuprind întreg.
În puls răsună șoapte de încurajare,
răsună vocile nemuritorilor strămoși,
vuiesc precum izvoarele vieții nesecate pe cale.
ghiarele ce mă cuprind, neputințe îmi vestesc,
săbiile le înclin și în zbor m-avânt să cresc.
Provocări zidite-n pereții conștiințelor,
oameni care-mi plâng de milă și mă văd
mai tristă decât sunt.
cei care nu-mi dau nici măcar o sansă..
care cred că lupta a fost pierdută.
Oameni care vin din lumi stricate,
trimiși de întuneric să mi se arate,
oameni dragi ce au ales sângele cald în locul căutării grele.
Care vin să mă cerceteze cât încă semnele-mi vitale mă poartă în lumină..
vin să fure, vin să mă deșire..
cu unghii lungi mi-au despicat câmpurile și zidurile..
pereții i-au manjit cu negura deznădăjduirii lor..
m-au golit și au rânjit ..crezînd că au primit ceva.
rânjetul cerea cunoașterea.
„Amintește-ți”, spunea el, un biet demon stingher.
Îmi zicea să nu ajut, căci toți s-ar vinde-ntr-un minut.
M-a mâhnit și m-a constrâns să ies din luptă..
ca să fim mereu prieteni.
Dacă demonul ar sti că eu doar l-am păcălit..
din amăgitoarea plasa in camp de flori am și sărit.
oamenii voi ajuta, spre a se-mplini menirea.
adevărul va răsuna, pentru a se trezi omenirea.
viata se va activa și
întunericul va fi acoperit
de lumina încă nepătrunsă și
încă neatinsă.
Jocul eu l-am repornit,
pe alte căi, cu alte cărți, vindecarea aducând și
iubire activând, chiar și-acolo unde voi,
mizere instrumente ale șarpelui..
credeți că mă puteți înlănțui.
voi mă faceți să cred că am pierdut,
eu vă las să credeți că ați învins.
Mă trântesc cu fața în pământ
și renasc etern. neofilit.
Acum am înteles misterul,
misterul întunericului...
îmi zice adevărul, dar doar pe jumătate.
Prietenii fug, se dau de-o parte,
alții își croiesc drum în noapte.
fiecare e departe, cu alte planuri divine în spate.
Eu sunt doar cu dumnezeu, restul încă se prefac
că-mi cunosc cuvântul, rostul..alții mint că-l înteleg,
restul vor doar sa-l culeagă din crengile mele slăbite
de iernile grele.
Restul îmi rânjesc în față, când slăbesc ei îmi zâmbesc,
zâmbet dulce ce le trădează lipsa de încredere
în inima mea trează.
Zic că vrem același lucru, pace, iubire, lumină,
precum în Ceruri așa si pe Pământ.
Zic că vor să fie Soare, agățați în subterane..
vor să-mi urmeze calea si, uneori chiar o urmează,
și când drumul îmi îngreunează pasul, sau râpele m-au slăbit și
din mers mă opresc, ei pe loc se risipesc..după alții mai isteți.
mă trezesc pustie-n munți,
cu 2 câini și o albină,
mă trezesc cu dumnezeu,
splălând rănile sufletului meu.

Alchimie

Frunzele arse de soare,
Alchimie-n vegetale,
Ganduri dulci, ganduri amare,
Seva vietii prin petale.
Vantul spune o poveste
Iar padurea il asculta,
Printre nori crengile canta
Inspirand lumina.
Fotosinteza gandului meu
cuprinsa in acest decor,
Pulseaza un curcubeu
In codrul nemuritor.
Radacinile adanci,
Scuturi, raze, brate lungi,
În adancuri se cuprind
si rostesc glasul pamantului.
Pasarile il asculta,
Raspandesc in zbor
Povestea ce doar copacii o mai recunosc,
intelesul sensului,
esenta cristalului
din inima pamantului.
Floarea vietii se dezmiarda,
printr-o flacara alba,
de stralucita sclipire,
Adevar, viata, iubire.
in padurea fermecata
Povestea este ascultata..
de zane, de ingeri, de spirite ghiduse,
elementali prin corcoduse,
fiinte dragi, nemuritoare,
ghizi astrali din lumea MAre.
Constiintele-activeaza,
fluturii le lumineaza,
florile polenizeaza,
praf de stele decoreaza,
universul il creaza,
Ingerii in cor danseaza,
bucuria este treaza.
Thoth pe nava a cantat
serpii i-a hipnotizat
si-ntr-un glas primordial,
sursei lor i-a returnat,
intr-un susur de izvor,
sa se spele de trecut.
Spiritul recunoscut,
Codrul lin si cantul mut,
Zanele au petrecut,
Visele in dansul lor,
Adevar nemuritor,
O iubire infinita,
O poveste recitita.

In prezent

Pe aripi de dor..
În zbor călător..
Purtată pe-un nor ..
Într-un glob strălucitor..
În dans multicolor..
Am traversat universuri,
Am străbătut dimensiuni,
Am căutat înțelesuri,
Am întâlnit străbuni.
Porti din praf de stele
mi s-au deschis
si-n planuri minunate
Focul am aprins.
Ardea precum un soare
cu flăcări de cristal,
Raze vindecătoare,
Lacrimi de opal.
Am rostit cuvântul
și-n cerc m-am învelit,
Am activat gandul
și-n foc m-am oglindit.
În inimă răsare
O floare de smarald
și mii de petale
ce înfloresc cristale,
Verde, de iubire,
Globul au umplut.
Pe loc mi-am amintit
Prezentul Început
și-n taină am aflat
Ca sunt tot ceea ce sunt.

Poezie

Oamenii sunt adesea neîntelegatori, irationali si egoisti...
Iarta-i, oricum.

Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse...
Fii bun, oricum.

Daca ai succes, poti câstiga prieteni falsi si dusmani adevarati...
Cauta succesul, oricum.

Daca esti cinstit si sincer, oamenii te pot însela...
Fii cinstit si sincer, oricum.

Ceea ce construiesti în ani, altii pot darâma intr-o zi...
Construieste, oricum.

Daca gasesti linistea si fericirea, oamenii pot fi gelosi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astazi, oamenii îl vor uita mâine...
Fa bine, oricum.

Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata de-ajuns...
Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei, este între tine si Dumnezeu... 
N-a fost niciodata între tine si ei, oricum.


Maica Tereza

Fiinţa de lumină

Printr-un act co-creator
într-un magic laborator
s-a născut, s-a cunoscut
spiritul de la-nceput.
Un ciorchine l-a-mbrăcat
cu rod prea luminat
perfecţiunii încredinţat
si-n iubire l-a lăsat.
liber si nemuritor
în etern cunoscător
şi atoate văzător.
Strălucea precum
un soare, o lumină arzătoare
neumană, neatinsă
ce-nflorea precum o floare
când, azvarlit în abis,
întunericul a stins.
În calea sa el răspândea
scântei de viaţă şi culori
culori de viaţă şi fiori
fiori de viaţă şi un cânt
ce zguduia acest pământ.
Lumina sa deschidea porţi,
către tărâmuri încă necreate
şi cu iubire le umplea
şi cu gândul le-aprindea
şi cu simboluri le-activa
şi cu viaţă le sufla:
lumi noi, lumi încă neaflate.
Bucuria când creştea
spiritul se transpunea
într-o sferă argintie
în perfectă armonie.
Peste lumi astfel dansa
prin spirale el plutea
Şi cunoaşterea afla.
Se vedea pe el în toate
şi toate i se supuneau
minunate nestemate
culori de foc şi praf de stele..
sfera se scălda în ele.
Corpuri noi îşi desena
elementele sorta
razele creatoare
dăruire aşterneau,
Intenţiile colosale
universuri aprindeau
întunericul de la-nceput
în lumină cunoscut,
si cu raze desenat
devenise conştient de sine
când lumina l-aflat.
Acum că se multiplicase
spiritul şi mai măreţ
planuri noi el invadase
strălucind mult mai semeţ.
El privea o galaxie
şi cânta o simfonie
cristalele ca instrument
Lumina ca element
propagată-n licurici
si trezită până la capătul nesfârşitului.
Lumina veşnic e menită
Să crească în intensitate,
în puteri nedeclarate,
în culori infinite..
o lumină arzătoare
ce transformă şi-ncălzeşte
ce cunoaşte şi păzeşte.
Spiritul, flacăra vie,
este plin de bucurie
când lumina recunoaşte
şi-n lumina sa renaşte
mări şi munţi de strălucire
cascade, vulcani de iubire
o iubire creatoare
o trăire-nălţătoare.
Spiritul născut din Soare
Aterizat pe-acest tărâm
cu o haină mult prea strâmtă
aflat în starea separării
şi ataşării inventate
pornit la drum în misiune
nascuse-n el un prim gând-
cum să afle de cuvânt
cum s-aducă mângâiere
cum s-aline şi să spere
cum sa crească şi să fie
încă liber şi capabil
ca o stea în galaxie.
Ohm-ul răsuna în cristal,
cristalul lichid matricial,
tesut în jur cu o inimă-
pulsul nemuritor
din spiritul creator.

Prietenie stelară

"Am fost prieteni şi ne-am înstrăinat. Dar e bine aşa şi nu trebuie să ne ascundem faptul şi să-l acoperim, ca şi cum ne-am ruşina din pricina asta. Sîntem două corăbii şi fiecare îşi are ţelul său şi calea sa; ne putem, desigur, încrucişa şi celebra împreună o sărbătoare, cum am mai făcut — atunci bravele corăbii stăteau atît de liniştite în aceleaşi port şi sub acelaşi soare încît părea că ajunseseră la ţintă şi avuseseră acelaşi ţel. Dar apoi forţa atotputernică a misiunii noastre ne-a despărţit din nou, împingîndu-ne spre mări şi ţărmuri diferite şi poate că nu ne vom mai vedea nicicînd - poate că ne vom vedea, dar nu ne vom mai recunoaşte, feluritele mări, feluriţii sori ne-au schimbat! Că a trebuit să ne devenim străini este o lege deasupra noastră, tocmai de aceea trebuie să ne datoram mai mult respect! Tocmai de aceea gîndul prieteniei noastre trecute trebuie să fie mai sfint! Există probabil o uriaşă curbă şi cale stelară nevăzută, în care potecile şi ţelurile noastre atît de diferite sînt poate incluse ca mici bucăţi de drum — să ne ridicăm la înălţimea acestui gînd! Dar viaţa noastră este prea scurtă şi vederea noastră prea slabă, ca să putem fi mai mult decît prieteni în sensul acestei sublime posibilităţi. Şi atunci să credem în prietenia noastră stelară, chiar dacă ar trebui sa ne fim duşmani pe pămînt.”

Friedrich Nietszche.

prezent

Luminat îmi pare versul
Racordat cu universul
Retrezit din înţelesul
Pulsului inimii.
Bucuroasă este calea
Regăsită printre lacrimi
De lumină şi iubire,
Amintită armonie.

Binecuvântând cărarea
Ne lăsăm purtaţi pe valea
Cu cascada de cristale
Braţele vindecătoare
alungite când pe cale
se cuprind îmbrăţişare
Avântându-se în munte
la chemare..
şi-n adâncă transformare
Se-mpliniră-n acceptare
Elementele vitale
Flori de viaţă, flori din Soare.
Dimineţile le udă,
Roua-n vise le sărută.

Pulsul Noului Pământ
Ritm al sacrului cuvânt
Din iluminatul gând
ce-a-mplinit un legământ
transformare aducând
şi trezirea activând.

Schimbare

Soptit se-aude glasul tacerii din chemare
Rostit plutea cuvantul strigat dintr-o visare
Sortit ii este gandul caci e nascut din Soare
Menit sa infloreasca din emotii vindecatoare,
Chemat ca sa trezeasca constiinte arzatoare.
Aprinse in stele sunt visele mele
Si roua pe flori imi stau gandurile
Sralucind in fiori luminosi si creatori
Imi plutesc cuvintele ascunse in nori.
Cand in mintea-mi goala
Se trezi Lumina
Se-avantau pe-o coala cuvintele de-opal
Si-asternute-n cifre
Si activate-n raze
Culori de bucurie si sfere din Undal.
Cuvintelor din puls
Le bate viata-n gandul creator,
Rostite se aprind in infinita stare
Si in clipa cea oprita de treaza visare
Si taina amintita dintr-un joc nemuritor.
Slava gandului-emotia
Racordata la-nceput
Bate-n Cer si pe Pamant
Caci sfarsit n-a cunoscut.
Pace-n inimi si in gand
Bucurie activand.